“Dacă te tot mişti, strici poza. Şi ce dacă o stric? O să fie o poză… mişcată. În permanentă mişcare. Măcar ea.” […] Treceam deunăzi pe lângă un loc rămas gol. Nu golit de sens. Ci gol. E un spaţiu închis, din care pare că nu răsună nimic. Am încercat să mă uit în acel gol, să văd ceva… sau eventual să mai simt cumva un miros…

Citeam azi dintr-o carte… şi în acelaşi timp îmi aluneca mâna pe pix… da, încă mai scriu cu pixul pe hârtia de dictando: gânduri sau diverse comentarii pe care ar trebui să le ţin minte pentru felurite… prezentări. Îmi amintesc că, deunăzi, îmi spunea o amică dintr-o multinaţională cum, pe lângă programul de lucru de până la 10-11.00 noaptea, atitudini…

Îmi doresc să fie senin. În calea ta. În popasul meu. Îmi doresc să am ocazia să mă mai uit în ochii tăi şi să te rog să mă ierţi. Pentru neputinţă. Neprezenţă. Pentru îndoială, grabă şi minciuna că nu te-aş iubi… Şi pentru vorbele aruncate-n vânt. Mă dor şi azi cuvintele. Mă vor durea şi mâine. Până când toate…

Cum se poate face pace cu trecutul sau cu visul…? Cum se ajunge la echilibru, la armonie? Ce este, de fapt, armonia? Cum afli metoda prin care se poate privi (din nou) înainte? Cum se poate ieşi din încremenirea într-un vis neîmplinit? Cum aş putea să(-mi) reintru eu însămi în mine… în viaţa-mi? Întrebări… Şi un singur răspuns: mi-aş dori…

Am rămas fără măr. Nu fără mere… ci fără Măr. Noi toţi suntem mai puţini senini pentru că ne lipseşte floarea de măr. Mâine se face o lună de când Ionatan nu mai este. Nu mai este aici. Nu-l mai auzim, nu ne mai ceartă, nu ne mai mustră, nu ne mai zâmbeşte. Nu ne mai invită “să rămânem cu BINE(LE)”. Puţine…

Autistă. Aşa să fi devenit dragostea mea pentru tine…? Dacă ai fi azi în faţa mea, n-aş mai gesticula, n-aş mai vorbi, nici măcar n-aş îndrăzni să privesc în ochii tăi. Aş sta înţepenită, probabil precum stânca cea cufundată în mare. Tot ce aş vrea să exprim e deja definit într-un limbaj ce devine, treptat, doar al meu. Ochii mei…

De fiecare dată când trec prin faţa toamnei, mă închin. Are ea culorile ei, parfumul ei, ruga ei. Toate unice. Marca “Autumn”. Şi când stau în faţa computerului, şi se trânteşte puternic geamul de la curent, simt cum intră toamna şi adierea ei chiar şi prin cioburile risipite pe tastatură. Cum? Ah, da… de mai multe ori s-a spart geamul…

Oare de ce mă încăpăţânez să (mai) sper? Ce anume mă împinge să te iubesc, ochi (la lumină) verzi? Cum? Susţii în continuare că mi se pare…? Hm… mda. Sunt zile în care mi-e dor… mi-e tare dor. Altele în care mi-e dor… să nu-mi mai tot fie aşa de dor. Azi a fost una din… celelalte. Ai dreptate. Mi se pare….

Ţie ţi s-a întâmplat vreodată să te simţi de parcă s-ar mişca un arici în inima ta? A ieşit mititelul la plimbare. Un ghimpe, încă unul. Apoi încă trei, în grup, să nu cumva să se piardă. Nu ştiu ce tot are, se tot frământă. Nu stă locului. Se agită, se roteşte, se duce, revine… iarăşi se aşează apăsând tot…

Îmi culeg literele aruncate pe jos. De propria-mi mână. Le culeg şi-ncet încerc să le prind la loc pe o foaie, sau doar în palmă. Mă tot străduiesc să le adun pe toate, astfel încât să nu rămână nici una rătăcită prin colbul unor vremuri apuse. Le caut în zadar pe cele ce au ştiut, în trecut, abil să se…