Pictez pe inima ta. Culorile mi se amestecă în minte, iar fragmentul aşternut azi pe sufletul tău nu mai este ce era odinioară. Coboară din cer pe scări rulante, prea moderne pentru esenţa antică din mine, un pachet mic, ambalat cu grijă. Ce conţine oare? Îl desfac grăbită, ca un copil curios să vadă dacă a primit ceea ce aştepta:…

Au trecut şapte ani. De când mi-ai scris tu ultima scrisoare. Era o lună de primăvară, cam ploioasă, dat fiind şi locul… iar eu aşteptam să vină adevăratul anotimp. Îl aşteptam ca pe un dar. Ştiam că avea să fie altfel decât îmi imaginam. Bănuiam că gândul negru va fi spulberat dintr-o lovitură de al tău cuvânt. Fie şi nemilos sau rece….

Te-ai gândit vreodată cum sună o şoaptă inversată? Sau tot procesul gândirii, al şoptirii să fie inversat? Să pornească întâi şoapta, ajunsă din urmă abia apoi de gândul ce-a născut-o, răscolind totul în cale? Unii ar spune că asta înseamnă să vorbeşti fără a fi gândit mai întâi. N-ar fi tocmai potrivit, nu? Eu mă refer însă la un alt mod…

“Dacă te tot mişti, strici poza. Şi ce dacă o stric? O să fie o poză… mişcată. În permanentă mişcare. Măcar ea.” […] Treceam deunăzi pe lângă un loc rămas gol. Nu golit de sens. Ci gol. E un spaţiu închis, din care pare că nu răsună nimic. Am încercat să mă uit în acel gol, să văd ceva… sau eventual să mai simt cumva un miros…

Citeam azi dintr-o carte… şi în acelaşi timp îmi aluneca mâna pe pix… da, încă mai scriu cu pixul pe hârtia de dictando: gânduri sau diverse comentarii pe care ar trebui să le ţin minte pentru felurite… prezentări. Îmi amintesc că, deunăzi, îmi spunea o amică dintr-o multinaţională cum, pe lângă programul de lucru de până la 10-11.00 noaptea, atitudini…

Îmi doresc să fie senin. În calea ta. În popasul meu. Îmi doresc să am ocazia să mă mai uit în ochii tăi şi să te rog să mă ierţi. Pentru neputinţă. Neprezenţă. Pentru îndoială, grabă şi minciuna că nu te-aş iubi… Şi pentru vorbele aruncate-n vânt. Mă dor şi azi cuvintele. Mă vor durea şi mâine. Până când toate…

Cum se poate face pace cu trecutul sau cu visul…? Cum se ajunge la echilibru, la armonie? Ce este, de fapt, armonia? Cum afli metoda prin care se poate privi (din nou) înainte? Cum se poate ieşi din încremenirea într-un vis neîmplinit? Cum aş putea să(-mi) reintru eu însămi în mine… în viaţa-mi? Întrebări… Şi un singur răspuns: mi-aş dori…

Am rămas fără măr. Nu fără mere… ci fără Măr. Noi toţi suntem mai puţini senini pentru că ne lipseşte floarea de măr. Mâine se face o lună de când Ionatan nu mai este. Nu mai este aici. Nu-l mai auzim, nu ne mai ceartă, nu ne mai mustră, nu ne mai zâmbeşte. Nu ne mai invită “să rămânem cu BINE(LE)”. Puţine…

Autistă. Aşa să fi devenit dragostea mea pentru tine…? Dacă ai fi azi în faţa mea, n-aş mai gesticula, n-aş mai vorbi, nici măcar n-aş îndrăzni să privesc în ochii tăi. Aş sta înţepenită, probabil precum stânca cea cufundată în mare. Tot ce aş vrea să exprim e deja definit într-un limbaj ce devine, treptat, doar al meu. Ochii mei…

De fiecare dată când trec prin faţa toamnei, mă închin. Are ea culorile ei, parfumul ei, ruga ei. Toate unice. Marca “Autumn”. Şi când stau în faţa computerului, şi se trânteşte puternic geamul de la curent, simt cum intră toamna şi adierea ei chiar şi prin cioburile risipite pe tastatură. Cum? Ah, da… de mai multe ori s-a spart geamul…