Frunze

Adierea frunzelor de toamna

Nu mi-au mai mângâiat obrajii cu adierea frunzelor. Acum erau chiar aspri. Am vrut să-i iau în braţe, să-mi simtă din nou bătaia şi fiorul inimii. Era o bătaie mai puţin zbuciumată. Mai molcomă. Dar vie. Nu m-au mai primit în braţele lor puternice şi calde. Stăteau ca stana de piatră. Şi nu-mi mai răspundeau.

Iubesc copacii precum iubesc şi apa ce-ades căzut-a peste braţele lor vânjoase. Să-i sărut… poate aşa or simţi că e adevărat că îi iubesc. Mi se contopeşte sărutul cu scoarţa aspră cu care au ales a se îmbrăca, dar şi cu plânsetul lor de răşină…

Nici a-mi vorbi nu mai vor. Pesemne sunt tare supăraţi. Cu braţele-crengi bătute de vânt, parcă s-au vorbit între ei să nu-mi mai dea atenţie. Privesc şi ei spre cer şi-ngână vântul: “De ce-ai venit cu aceleaşi poveşti şi întrebări şi-n acest an? Tu ştii să-ţi vezi doar ploaia ce a plâns constant din ochii tăi, însă de noi ţi-aduci aminte doar din an în an… Poate şi nouă ne-a plâns pe undeva, iubind, răşina inimii încercate, nu vezi cât de albastru şi de blond e cerul de deasupra noastră?”…