An

Anul trecut a fost diferit

Dar să revin acum la toamnă… Există totuşi ceva anume ce mă bucură atunci când vine toamna. Culoarea roşie-argintie a ce văd mai mereu în jurul meu. Culoarea toamnei îmi pare mereu prietenoasă. Ruginie, gălbioară, amintind de gutui coapte, sau de aromele desprinse de prin dansul frunzelor în drumul lor, adeseori jucăuş, spre caldarâm.

Anul acesta însă, parcă-i diferit. N-aţi observat? Au uitat frunzele să se îmbrace în ruginiu. Eu nu prea am văzut frunze îngălbenite, maronii, pe covor moale sau dansând. Parcă au uitat că a sosit şi vremea lor. Timpul să se desprindă. Să se scuture. Să lase loc numai goliciunii să pregătească culcuş curat pentru omăt. Anul acesta se încăpăţânează să rămână verzi. Nu înţeleg ce fenomen s-o fi petrecând, precis există vreo explicaţie “ştiinţifică” şi pentru asta.

Am întâlnit şi azi, în calea mea două frunze. Adierea vântului mi le-a culcat blajin pe mânecă. Le-am luat în palmă. Nu era urmă de îngălbenire, veşted sau de osteneală. Verzi şi sănătoase cum mi se prezentau, totuşi fusese de ajuns o uşoară pală de vânt pentru a le desprinde violent de al lor tată-copac. Le-am azvârlit apoi pe jos. Ce să fi făcut cu ele? Să le fi dus acasă să le adăpostesc în cartea unde sălăşluieşte trandafirul? S-ar fi veştejit şi ele acolo. Le-am aruncat pe jos şi am dat să plec grăbită, uimită în continuare de verdele lor deloc îngălbenit. O altă pală de vânt le-a ridicat aşezându-mi una pe pantof, ca într-o caldă, ultimă, plăcută mângâiere. Mi-am eliberat piciorul de sub stăpânirea plăpândei frunze şi mi-am continuat drumul. Doar nu era să mă opresc din cale pentru… o frunză?!

Cât mi-aş dori să fie astăzi primăvară. Să nu mai fiu nici eu bolnavă de atâta toamnă…