inima

Ascultând culoarea inimii tale

Ţi-am ascultat inima. Am dus, preţ de o clipă, frunza aceea aproape întomnată la ureche şi am auzit în ea bătaia inimii tale. Am cules apoi scoica cea catifelată şi am pus-o la ureche, ascultându-i ritmul.
Mă întrebam adesea cum se aude inima ta. E oare molcomă sau, dimpotrivă, permanent agitată? Are bătăi clare, regulate sau din când în când e presărată cu tente profund tahicardice?

Şi… ce culoare o fi având inima ta? Mai mult verde, precum frunza ce-ţi este atât de dragă, sau albastră, precum cerul ochilor ei…? Mai mult roşie, ca para focului ce ades te încălzeşte sau mai mult galbenă ca floarea aceea a soarelui atât de constant zâmbitor îndreptată spre tine? Cum s-o fi auzind, de fapt, culoarea inimii tale? Ce muzică poartă ea în mădularele ei tainice?

M-am întrebat mereu dacă inima ta nu e cumva prea obosită de atât ascultat… Ea ştie să asculte. Fiecare poveste ce-i este cu nesaţ împărtăşită lasă o anume urmă în ea. Ca să nu mai vorbim de propriile sale poveşti pe care le duce cu ea oriunde ai purta-o. Şi azi mă întreb dacă tu îţi porţi aşa elegant inima sau, de fapt, ea te-a purtat şi te poartă încă pe tine…

Oare ce simfonie cântă-n inima ta când e zbuciumată? Şi ce nocturnă se unduie-n ea când e liniştită, în armonie? Spune-mi: azi ce cântă inima ta?… ca să-nţeleg apoi ce culoare a dobândit cântecul său.