Vise

Capcana viselor

De multe ori m-am întrebat cum ar fi să mi se realizeze visul… acela despre care aproape că nu vreau să povestesc, de teamă ca nu cumva să (nu) se (mai) împlinească? Cum ar fi dacă într-o bună şi proaspătă dimineaţă m-aş trezi şi dorinţa cea mai tainică a inimii mele, pe care o ştie numai Dumnezeu şi încă cineva, mi-ar fi împlinită? Mă sperie gândul că n-aş face faţă. N-aş suporta o asemenea bucurie?

Sau de fapt n-aş şti cum să reacţionez? Nu cumva aş fi tentată să nu mă mai port natural doar pentru a face pe plac sau pentru ca nu cumva să greşesc cu ceva… oare nu m-aş teme atât de tare de eşec încât frica mi-ar îngrădi şi împiedica toate reacţiile, trăirile fireşti ale unui om care iubeşte? Nu cumva dorinţa de a fi într-un fel anume (ba mai tandră, ba mai isteaţă, ba cu mai puţine defecte fizice, ba mai puţin temătoare) ar pune clare şi directe oprelişti dorinţei de a fi pur şi simplu? Nu cumva de frică să nu mă văd eu în oglindă, nu m-aş mai putea uita direct în ochii lui?