conversatie cu un strain

Dialog cu un necunoscut

„Prea multe nu am a-ţi spune despre mine… sunt prea banală ca să am ce-ţi povesti. Culmea este că nu acesta e complexul meu, nu, dimpotrivă. Îmi place să fiu banală, om simplu şi obişnuit şi aş da orice numai să nu ies în evidenţă cu ceva, cumva. Să nu deranjez pe nimeni cu a mea prezenţă. Numai că defectul fizic pe care îl am mă face totuşi să nu încap în obişnuitele tipare, şi încă cum… atunci când simt priviri care se întorc ades’ pe stradă şi aud străine înjurături din colţul gurii ce provin încă din vremuri de copilărie, semn de batjocură pentru etapele parcurse ce m-au adus, cred ei, în toată această stare. Aud chiar şi copacii cum murmură spre mine: dă-te mai încolo, soarele e numai pentru noi… iar când cuprind buchetele de flori în braţe, şi ele simt acut durerea sufocării. Ce vrei să-ţi (mai) spun azi despre mine? Mai mult decât oricum deja ţi-am spus…?! Că iubesc florile, cerul, muzica şi cântul de copii? Că am iubit şi încă tot iubesc? Că mi s-a spus: „tu nu ai dreptul la iubire, nu aşa cum eşti acum, aşa în nici un caz…”? Ce să-ţi povestesc eu despre mine? Că în fiecare zi, cu fiece clipă care trece, mă apropii tot mai mult de blânda taină a… resemnării cu iz de renunţare? Că inima-mi se plimbă hoinară pe ale sale cărărui… pentru că numai ea mai e în stare azi a se plimba? Că mă înţepeneşte gândul că mâine fi-voi iarăşi în bătaia privirilor deloc senine, ce vor mereu a-mi aminti că eu sunt cea cu „non-drept la iubire” fiind mult prea departe de standardele unui estet… ca tine… sau ca el? Ce vrei să-ţi mai spun azi despre mine… mai mult decât oricum ţi-am spus aici deja? […] Ţine-mă de mână doar… cumva, fie şi numai cu o aripă, şi nu băga de seamă măcar azi emoţia din umezeala ei, ia-mă de mână tu, căci inima mi-o ţine sigur în palmă Dumnezeu…”