dragoste autista

Dragoste autistă

Autistă. Aşa să fi devenit dragostea mea pentru tine…? Dacă ai fi azi în faţa mea, n-aş mai gesticula, n-aş mai vorbi, nici măcar n-aş îndrăzni să privesc în ochii tăi. Aş sta înţepenită, probabil precum stânca cea cufundată în mare. Tot ce aş vrea să exprim e deja definit într-un limbaj ce devine, treptat, doar al meu. Ochii mei ţi-ar mai vorbi oare? Buzele ar mai încerca ele să silabisească cuvântul? Mâinile mele s-ar mai repezi spre tine, ar mai căuta să te regăsească cum obişnuiau să o facă în trecut? Deja „dragostea mea” trăieşte în lumea ei, în castelul ei, deloc de nisip. Şi-a căutat şi… a şi găsit un refugiu. Spaţiul ei propriu. O adresă. Nu ştiu însă cum se numeşte strada. Şi nici numărul casei. Nu pot îndruma pe nimeni să ajungă la ea. Nici eu nu mai recunosc drumul. Casa o cunosc totuşi. După culoare. Tocmai pentru că nu mai are culoare.

Citeam undeva, din pură întâmplare, „definiţii”… autiste şi ele. Dragostea mea se încadrează tot mai bine în categoria asta. Şi ea  se tot închide în sine. Nu comunică, de fapt, cu adevărat, „cu mediul”… sau cu tine. Trăieşte undeva… în lumea ei proprie. Dragostea mea este azi autistă. În alt loc descoperisem axioma secolului: „copilul autist este indiferent la dragostea părinţilor„. La prima citire am declarat, pe proprie… răspundere, că-i falsă. O fi oare? Mi se pare cumplit: să fii/devii indiferent la o îmbrăţişare. N-aş fi crezut… că ar putea exista vreo situaţie, afecţiune, tragedie sau doar întâmplare din care să devii sau să rămâi „indiferent la dragoste”. Spun „specialiştii” că totuşi există… Am şi eu bănuielile mele.

Înainte căutam şi doream să apară diverse motive pentru a te revedea. Azi… dimpotrivă. Mi-e frică să te (re)întâlnesc. Mi-e foarte teamă că mâinile mi-ar amorţi pe lângă corp şi că imboldul de altădat’, de a te îmbrăţişa, s-ar opri, gâtuit şi el, într-o teribilă sufocare.

Am visat (re)întâlnirea cu tine. Eram autistă. Şi eu.