Nu a plecat

El totuşi n-a plecat. E încă lângă mine

Vine seara. Repede să şi citesc ce voiam încă de dimineaţă să citesc… of, mă dor deja ochii. Mi-e somn. Mi-e lene. Da, ştiu, vouă nu vă este niciodată lene. Sunteţi nişte oameni fericiţi! Mă doare şi capul. Iau o pastilă. Niciodată nu-mi trece, însă le iau mereu. Sunt “consecventă”. Adică am o relaţie stabilă cu pastilele pentru dureri de cap. Da, un hotărât da. Mă culc. Păi şi cu ce voiam să fac, să simt, să … inimă, suflet, etc? Hm! Ce televizor? Fiţi serioşi. Poate doar ştiri, enervare şi apoi iar citit. Se tot aude televizorul de departe… dar nu-l ascultă nimeni. În fine, mă apuc şi citesc oameni dragi… o oră, două… mai multe uneori. Adesea nici nu ştiu de ce îi citesc. Oare doar pentru că îmi sunt dragi? Sau pentru că îmi face bine ce scriu ei? Mda, îmi dă senzaţia, falsă desigur, că am “alocat” oarece timp şi pentru “cele sufleteşti”. Rapid şi sigur. Eficienţă maximă.

Mă mir şi eu. Mă tot priveşte şi îmi vede lacrima ce se scurge din ochi, de oboseală pesemne… Sting lumina. Mă culc. Vai! Am uitat ceva. Mă trezesc. Alt ritual, parcă îmi e puţin ruşine că am uitat… şi mă culc. Normal că mă trezesc în toiul nopţii, mai mereu plângând… mai am şi ritualul insomniei pe deasupra. Despre vise nu (mai) vorbesc. Am zis destule.