Iubiri

Exista iubiri care dureaza cat o vesnicie

De atâtea ori m-am rugat să uit… un moment, o clipă, o anume lună sau an, un om… vai mie! o fiinţă. Credeam, în sufletu-mi hâd şi profund egoist, cum este şi-acum, că aşa o să-mi treacă… Că o să-mi fie mai bine. Că o să mă vindec. Că poate uitând voi putea trăi mai departe. Că amintirile nu folosesc. Nu sunt bune atunci când sunt mai rele, mai triste, sau când au rănit… Sau când au fost prea frumoase, fie şi-n vis. Sau chiar în realitate. De câte ori nu mi-am dorit să nu mai am amintirea iubirii. A acelei iubiri – nu, de fapt a acestei iubiri – ireal de curate, fie imaginare, sau nu, a acestei iubiri ce are darul de a-mi menţine azi inima vie şi în permanent freamăt. Nicio iubire nu a durat atât. Cât o veşnicie. Pentru că atât va dura. Sunt sigură astăzi de asta. Fie şi de nu s-ar împlini niciodată, fie şi de n-aş mai scrie vreodată despre ea, fie şi de n-aş mai aminti nimănui, nici măcar mie, de ea, fie şi de aş lăsa impresia că … a trecut, tot o veşnicie va dura. Fie şi de n-ar mai şti nimeni, decât Dumnezeu, şi tot va dăinui într-un loc sigur, acela din inima mea. Cu toate acestea, mi-am dorit a o uita. Ba chiar mi-am construit şi un blog pentru asta. Totul pentru a uita. Pentru a mă vindeca de ea. Pentru a putea să… trăiesc, spuneam eu. De câte ori n-am încercat să mă conving că amintirea acestei iubiri, fie ea şi trăind în imaginaţia mea, dar permanent încrustată în sufletul meu, nu va fi menită decât unei “binecuvântate” uitări…

Sunt oameni care nu mai au amintiri. Şi care, probabil, ar face orice pentru a le recăpăta. Sau, mai exact, cei de lângă ei ar face orice… să nu mai fie consideraţi nişte străini de către cei îndrăgiţi, să le fie din nou recunoscută mângâierea. Iar eu sunt unul din cei care au vrut să-şi omoare amintirile, doar-doar vor înţelege adevăratul sens al lor. Iartă-mă, Doamne, de vei putea, pentru că am vrut, iar uneori pare că încă mai vreau, să comit această crimă. Pentru că am dorit a-mi face fărâme amintirile. Nu cumva să rămână miezul din ele adânc întipărit în mine şi, de fapt, să-mi conducă treptat inima spre calea cea adevărată…