neincredere

Neîncredere

Sufăr de o boală. Mă rog, încă una… Port tot timpul cu mine un sac. Nu de Crăciun şi nici un marsupiu. Ci un sac plin cu neîncredere. Am trecut printr-un episod mai ciudat mai demult (ca noi toţi, nu-i aşa?), iar trecerea aceea nu a rămas fără urme. Am dobândit “boala neîncrederii”. Bon, mi se spune, dar treptat te poţi vindeca… există tratamente, există prieteni, există iubire, există Credinţă… Toate acele ingrediente ce fac posibilă vindecarea. Da, numai că procesul e greu, e de durată, iar uneori nu dă nici rezultate. Cel mai greu e atunci când neîncrederea – în alţi oameni, în tine, în EL… – face victime colaterale. Ucide prieteniile dintre oameni. Atunci e cel mai greu să faci faţă dezastrului ce rămâne în urmă. Atunci neîncrederea doare. Cumplit. Sau, şi mai rău e atunci când simţi că această Credinţă o percepi ca fiind surogat, sau refugiu, ori ultim mijloc de scăpare. Când “simţi” acut că… de fapt nu prea simţi, că nu crezi, că nu iubeşti… îndeajuns de mult, de trainic şi de curat încât să strigi şi tu: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Atunci din nou neîncrederea doare.

Îmi spunea un prieten cu ceva timp în urmă: “prietenia e un lucru rar şi se bazează pe încredere”. Avea dreptate. Poate asta (mă) doare, de fapt, cel mai mult… Că tu ai avut întotdeauna încredere în mine. Aşa cum eu nu am putut, nu am ştiut nicicând avea…