unlove

Nevoia de… dez-îndrăgostire

Dezîndrăgostire. Termen inexistent, nu-i aşa? Sau cel puţin barbar. Mda… Cam aşa e. O să mă certe rău toţi profii de română…
Am citit azi un fragment de pus la gând şi la inimă. L-am găsit, nu întâmplător, pe un blog pe care îl vizitez des. Era transpus acolo un citat: “cînd eşti îndrăgostit, nu stai şi visezi tot timpul la persoana pe care o iubeşti, ci mergi să faci ceva pentru ea“. M-am simţit de parcă aş fi primit o lovitură în cap. Sau în suflet? De ce oare? Pentru că îmi arăta adevărata dimensiune a iubirii… a împlinirii, a “făcutului”, nu a contemplării, a visării… Aceea e adevărata dragoste, când eşti prezent. Aproape. Nu ici sau colo, ci aproape.

Ce este aici pe blog, ce se vede oare cu ochiul liber? Contemplare, visare… Poveste. Tot spuneam că adesea e… imaginaţie. Ficţiune. E drept că uneori (ră)sădită dintr-un mic sâmbure de adevăr. Dintr-o sămânţă… Dar am mers eu oare vreodată să fac ceva pentru acea persoană pe care o iubesc? Când am mers? Şi ce am făcut? În ultima vreme… mai nimic. Am aruncat cu vise în ea, doar-doar mi le va prinde… din zbor şi le va aşeza într-un colţ de inimă… Doar-doar.

Şi atunci, dacă “nu am făcut nimic” şi dacă ştiu azi că nici “nu se poate face” nimic, pentru că întotdeauna dragostea e făcută pentru doi, şi din doi… nu doar din unul (şi acela, cum se vede, mai mult naiv şi visător) rămâne alternativa unei eterne contemplări, visări… sau a dezîndrăgostirii. După ani şi ani… şi iarăşi ani. Nici nu ar trebui să fie aşa de greu, doar mi s-a mai spus că… într-un final va trece. Totul trece. Nimic nu rămâne. Decât o urmă lăsată adânc în inimă. Firească şi aceea. Binecuvântată fie (şi) urma. Şi tu.