omul luminii

Omul Luminii

L-am văzut prima dată într-o cameră oarecum pătrată. Cel puţin aşa mi se părea atunci. Era ceva deosebit în felul în care îşi apleca uşor capul atunci când asculta şi cu totul altfel atunci când vorbea. Inteligenţă. Freamăt. Iscusinţă. Răbdare. Bun simţ şi imensă căldură. Dragoste de oameni, de adevăr. Şi iarăşi o imensă căldură, ceva ce se îmbina aproape perfect cu temporare gloduri de gheaţă.

Mai târziu am putut descoperi sursa de cald. Era Omul Luminii. Sau Omul-Lumină. Îşi purta pretutindeni cu teribilă modestie, dar şi cu o stranie eleganţă, lumina lăuntrică, însă habar n-avea că ea se simţea atât de puternic şi în afara inimii sale. Un timp am mers călăuzită de acea lumină. Mi se părea că e un drum atât de bun şi de plăcut de parcurs, încât totul devenise firesc. Îmi plăcea să-i ascult povestea chiar şi atunci când alegea să n-o spună, ci s-o păstreze pentru el, sau pentru alte generaţii pe care le hrănea, le povăţuia, le încuraja într-un fel sau altul. Printre copii se simţea lumina din el cel mai bine. Îmi imaginam lungi plimbări prin parcuri cu frunze-nverzite, pe lângă fântâni însiropat curgătoare, pe poteci sau străzi îngustate ce duceau spre simboluri astăzi pierdute, momente în care eu nu mai cunoşteam frica. Singurele momente, de altfel, în care nu mai simţeam nevoia unui antidot pentru teama constantă…

La un moment dat m-am apropiat însă mult prea mult de sursa de lumină şi am fost nevoită să mă retrag. Deşi n-aş fi vrut. Dar nu eu am avut de ales. Omul Luminii avea alt drum de parcurs. Iar eu ştiam că aveam să devin mult prea întunecată pentru ca el să-şi mai poată păstra claritatea luminii intactă.

A rămas, desigur, o scânteie din el în inima mea. La început am făcut-o ghem şi i-am găsit loc potrivit într-un anume ungher din sufletul meu. Dar n-a stat acolo. Cum ar fi putut? A explodat, s-a extins, mi-a invadat inima toată, ocupând spaţii golaşe, aride, înainte necunoscute, nestrăbătute. M-am împotrivit. M-am zbătut. Am ţipat şi i-am negat prezenţa. Cum de putea o mică scânteie să-mi pătrundă în inimă, în gânduri şi-n firescul copilului ce încă mai locuia în mine?

L-am alungat pe Omul Luminii şi tot eu l-am reinvitat să mi se odihnească iarăşi în gânduri şi-n suflet. I-am strigat, i-am cântat şi i-am povestit toată dragostea mea. Dar el n-a mai venit în inimă şi-n viaţă a-mi lumina… La un moment dat m-am oprit, l-am rotunjit în palme ca pe-un bulgăre de nea şi i-am şoptit în taină că… da, el poate să-şi facă o casă din inima mea. Omul-Lumină este alegerea şi dragostea mea… El oare ce fel de inimă o fi ales astăzi a lumina?