ostatic

Ostatic în această lume

Au trecut şapte ani. De când mi-ai scris tu ultima scrisoare. Era o lună de primăvară, cam ploioasă, dat fiind şi locul… iar eu aşteptam să vină adevăratul anotimp. Îl aşteptam ca pe un dar. Ştiam că avea să fie altfel decât îmi imaginam. Bănuiam că gândul negru va fi spulberat dintr-o lovitură de al tău cuvânt. Fie şi nemilos sau rece. Dar cuvânt. Nu glumă.

A trecut tot acest timp de când nu mai eşti aici şi, la un moment dat, ţi-am mai scris o scrisoare… dar n-am trimis-o. Am transferat-o timid în „drafts”, apoi la câteva zile mi-am făcut curaj şi am apăsat pe tasta „send”. Am trimis-o, desigur, în neant. Mi-a venit un răspuns din acela clasic, mă anunţa că adresa nu mai e valabilă. Adresa nu-i validă. Destinatarul e plecat. Pentru a nu se mai întoarce.

Momente grele au fost cele ce au urmat. Nu ţi le înşir aici pe toate, pentru că în gând şi-n suflet ţi le-am tot destăinuit. La un moment dat ţi-am cerut parcă şi o binecuvântare. Aşa, să ştii de mine. Şi de noi… Să ştii că aveam nevoie de un semn din partea ta. Că vezi, că ştii, că eşti aproape. Mi-ai dat semnul… mult mai târziu decât îl aşteptasem eu.

De la o vreme îmi tot urmăreşti picurii din ochi. Pe cei din inimă mi-i cunoşti deja atât de bine. Ţi i-am povestit adeseori în fapt de seară, atunci când nimeni nu ştia, de fapt, ce e cu mine. Uneori mă sperie să constat că mă citeşti, şi acum, la fel de bine ca şi atunci. Chiar dacă de văzut… nu am cum să te văd.

Mi-aş fi dorit să te visez. Poate aşa, pe calea undelor din vis, vei fi putând să-mi transmiţi ce te-am rugat… ştii tu, răspunsul la acea întrebare. Repetată. Dar nu te visez. Îmi sunt visările cotropite de rugi, de arderi, de tumult. De nefiresc. Şi de iubire. O singură dată te-am visat. De curând. Nu mi-ai spus nimic. Mi-ai arătat o lumânare aprinsă şi mi-ai dat, din ea, lumină. Ce-o fi însemnând? Stătea alături de noi cineva, doar noi ştim cine, şi-ţi tot explicam ce am descoperit… în el. Mi-ai dat lumina şi-ai zâmbit, cumva aprobator. M-am trezit din vis uşor, cu teamă, tot întrebându-mă aievea de a fost.

Ţi-am recitit azi rândurile. Nu ştiu de ce. Am simţit că acea scânteie ce-o simţeam în suflet abia mai pâlpâia… şi mi-era dor să te citesc. Tu ai fost singurul care mi-a spus să nu ascult niciodată glasul inimii, ci să-l distrug. Tocmai pentru că inima este… teribil de înşelătoare. M-ai povăţuit să nu stau cu capul permanent în nori, ci să dau vieţii un sens. Un rost firesc. Şi să nu uit să trăiesc. Să nu îmi evit constant propria viaţă. Ştii bine că n-am putut sfatul tău a-l asculta. Nu… nici până astăzi nu am reuşit. Şi nici nu cred că voi putea vreodată. Am ascultat, am tot ascultat de vocea inimii… şi tot nu ştiu dacă am făcut bine. Mai degrabă nu. Dovada e că azi îţi scriu… ce-ţi scriu. Tot de aici, de pe deasupra norilor, de unde umblu adesea nopţile în căutarea ta. A binelui din tine.

Am vrut să îţi scriu să-ţi spun mai întâi „la (bună) revedere”… acum câteva zile viaţa (?!) mă adusese într-un anume stadiu de era să-ţi scriu chiar „pe curând”… Azi însă aş vrea să-ţi spun: pare că ai avut dreptate. Dar nu în sensul rănii permanente, inima de ţi-o urmezi… Ci altfel. De glasul inimii mereu de-asculţi, rişti să nu-ţi mai simţi chiar inima. Să n-o mai vezi, să n-o percepi, să nu-i simţi blânda mângâiere… atunci când este mângâiere. Prea concentrat fiind asupra a ceea ce are inima ta să-ţi spună, rişti să pierzi ceea ce o altă inimă are a-ţi comunica. Ostatică mă simt şi azi în acea cetate de care vorbeam mai demult, de inimă doar construită. Ostatică în propriile capcane. Ale mult prea doritului, binecuvântat amurg…

Ţi-am simţit lipsa, dar pentru lumina dăruită în vis îţi mulţumesc. Probabil este semnul tău, tainic şi greu recunoscut, că totuşi nu greşesc prea mult, atunci când inima îmi ascult. Sau, cine ştie, poate are un… cu totul alt înţeles. De nedesluşit astăzi pentru mine. În pragul unei (alte) veri absente. Încă una.

P.S. Îmi poţi explica cum de mă doare, cum de mă sfâşie mult mai tare absenţa, acuta şi perpetua absenţă a celor ce sunt… decât amintirea ta, a celui ce astăzi nu mai este?