scris

Pasiunea mea pentru scris

Citeam azi dintr-o carte… şi în acelaşi timp îmi aluneca mâna pe pix… da, încă mai scriu cu pixul pe hârtia de dictando: gânduri sau diverse comentarii pe care ar trebui să le ţin minte pentru felurite… prezentări.

Îmi amintesc că, deunăzi, îmi spunea o amică dintr-o multinaţională cum, pe lângă programul de lucru de până la 10-11.00 noaptea, atitudini (şi replici) de genul: “mori azi pentru că mâine oricum îţi iau gâtul”, acolo nu se acceptă şi nu se mai scrie nimic, nici un cuvânt pe hârtie… cu pixul sau cu stiloul, cu creionul nici atât. Totul e computerizat, mecanizat. Electronic. “Memos”, şedinţe, planuri, “aducerile aminte” – “reminderele” (!) de tot felul. Era o aluzie (şi) la faptul că eu încă mai fac mici notări cu creionul pe hârtie. Şi deci, şi din motivul acesta n-aş rezista într-o multinaţională. Şi, drept urmare, nici într-o “familie modernă”, în care un… “el” oarecare (dintr-un episod de foarte demult), simpatic la prima vedere, ce părea în mod straniu să accepte cu mare uşurinţă… “orice defecţiune (!) fizică” de-a mea, devenea brusc neinteresat, enervat şi grăbit la aflarea veştii că: eu = no money, no car, no assets, no multinationals, no higher career desires. “Nothing but soul” — nimic decât suflet – şi acela confuz (aş adăuga eu astăzi). Probabil făcea parte din categoria celor ce-şi doresc o parteneră-multinaţională… ideală. Departe de mine… Ne nimerisem, dintr-o eroare, la aceeaşi masă, dar în colţuri de inimă complet diferite. Hm!… Îmi vine în minte, în compensaţie probabil, o “replică celebră” dintr-un dialog deloc imaginar, replică dragă mie, ce mi-a rămas în timp întipărită-n suflet: “Ce-ţi doreşti tu, de fapt?” – am fost întrebată, “Să-ţi fac sarmale şi..” …. “Şi să-mi placă” – a venit completarea – fabuloasă. De neuitat.
[…] Clar n-aş rezista în multinaţională. Nici nu-mi doresc. Sunt pe deplin conştientă că “n-aş face faţă”. În plus n-am deloc preferinţe pentru a mă dezumaniza… mai mult decât voi fi “reuşit” deja, cine ştie?!, între timp.

Revenind la foaia de hârtie, am simţit la un moment dat un abur peste mâna cu care scriam… cam rece, uşor tremurând, plimbându-se însă în voie pe piele, pe degete. Am pus instinctiv cealaltă palmă peste mâna dreaptă, făcând un culcuş moale şi, cred eu, cald pentru aburul vizitator. Nu ştiu de ce, mi s-a dus gândul la palmele Tale… aspre şi sângerânde, în acelaşi timp calde şi binecuvântate. Cu un alt fel de gând şi emoţie, m-am reaşezat la masa de scris… Aburul devenise cald, iar pixul aşternea curgând cuvinte-şuvoi pe hârtie.