Ianuarie

Poveste de ianuarie

Pleoapele îmi sunt grele. Tot mai grele. Aşa le simt. Nu, nu de la somn, nici de la neodihnă, plictiseală sau tristeţe. Abia pot ţine ochii deschişi. Întrezăresc o lumină printre pleoape, mai bine zis pe sub pleoape. E parcă verde, sau gălbuie? Nu disting. Îmi simt pleoapele îngreunate, dar nu de la o povară pe care ar fi cărat-o pe braţe, împotriva voinţei lor, până mai ieri, nu pare a fi de la vreo încărcătură reală. Din altă parte vine greutatea. Nici măcar nu e ceva constant, ci în hopuri. O simt în etape. Când mai tare, când mai lent. De parcă ceva sau cineva s-ar plimba, de fapt, de ani de zile pe pleoapele mele. Uneori grăbit şi semeţ, parcă-n galop. Alteori tiptil, parcă târşâindu-şi genunchii. Sau doar apăsat. Cine sau ce să fie oare?

Întredeschid ochii. Nu văd bine. Dar ştiu. Acum ştiu. E dorul. Fermecătorul şi, adesea, ucigătorul dor. Dor de octombrie. Se plimbă pe pleoapele mele ca pe o pajişte înverzită. Uneori parcă dansează. Ciudat, eu ştiam că dorul e uşor ca fulgul de nea. Atunci eu de ce-l simt atât de greu? Dor, al inimii mele dor, nu mai păşi peste pleoapele mele aşa de apăsat, cu bocanci încălţat. Vrei să fii sigur că laşi urme de neşters? Ai reuşit. De-ajuns. De te-ai plimba acum în voie, dar desculţ… Ţi-aş înmuia cu pleoapele mele tălpile… bătătorite, rănite, cicatrizate poate de atâta drum. Le-aş răcori cu ploaia-mi de toamnă, iar tu, al inimii dor, nu m-ai durea atunci când ai păşi. Desculţ de-ai fi mers toţi aceşti ani peste ale mele pleoape… şi nu m-ar fi durut atât de tare dansul tău… de fulg.