ciocolata cu martipan

Prietenie cu marţipan

Mă uitam dimineaţă prin fereastra sufletului înspre trecut. Mă trezisem oarecum anevoios dintr-un somn agitat, plin de vise zbuciumate ce par a fi doar continuarea a ceea ce trăiesc de ceva timp în viaţa reală. Trezindu-mă cu ochii abia dezlipiţi de cearcănele ce le ţin parcă trena de câteva săptămâni, mi-am dat seama cât îmi e de dor… de data aceasta nu de inima cu care dorul meu e atât de obişnuit încât ştie lecţia continuităţii pe dinafară, ci de o altă inimă. A unei bune prietene. La un moment dat, consideram eu, cea mai bună prietenă pe care Dumnezeu mi-o scosese cu blândeţe în cale.

Mi-am amintit că astăzi e o zi specială pentru ea, dar şi pentru noi, cei care o îndrăgim, o iubim, o preţuim. Femeie cu esenţa copilului din ea neîntinată.  Căreia îi place marţipanul. Mi-a spus asta demult, într-una din conversaţiile noastre atât de plăcute în care mă simţeam mai aproape de ceea ce înseamnă adevărată prietenie, adevărată dragoste de oameni. Ciocolata cu marţipan. Preferata ei. Ciudat sau nu, tocmai astăzi amintirea prieteniei cu gust de marţipan mi-a readus dorul de ea. Îl simt permanent, nu neg, însă sunt zile, ca cele de primăvară, ca cea de astăzi, în care el pare mai acut şi mai prezent ca niciodată. Dor de cea care mi-a fost mereu alături, în inimă şi în gând.

Drumurile noastre s-au despărţit… din vina mea. Detaliile rupturii legăturii stabile şi concrete ce se născuse între două fiinţe ca noi nu sunt de descris aici. Suficient să spun că o ruptură a existat, şi că vina a fost exclusiv a mea. „Dragostea autentică implică automat încredere”. Aşa se spune. Mereu mi-a fost teamă de „teoria” asta… că ar putea fi cumva adevărată. Cu siguranţă ceva s-a pierdut din încrederea ei, din cauza neîncrederii mele, însă la mine dragostea şi dorul au rămas. Poate şi la ea. Deşi vorbim din când în când la telefon, conversaţia noastră a devenit… oarecum săracă, e impregnată cu o tentă de străin… sau de înstrăinare. Şi e umplută cu îndelungi tăceri. Ceva nu mai există. Nu ştiu exact ce anume. Dar simt o anume absenţă. O lipsă a unui „ceva” anume care s-a pierdut undeva… între suspiciuni şi întrebări, prea multe întrebări – şi toate ale mele. Niciodată ale ei.

Azi mărturisesc aici, şi în faţa ei şi a altor privitori, că îmi este tare dor de ea şi de prietenia ei. Mă simt vinovată pentru momentele de îndoială, chiar şi pentru cele în care mi-am dorit să şterg cu totul ultimii cinci ani, dar asta pentru că, de-a lungul lor, am câştigat frământări şi îndoieli virtuale, cu preţul pierderii unor prieteni reali. Punând sub semnul întrebării prietenia şi adevărul, chiar şi dragostea, m-am dezvăţat, în timp, de a iubi cu adevărat. Şi încă nu m-am obişnuit cu faptul că trecutul nu poate fi şters. Că anii sunt condamnaţi a rămâne exact aşa cum au trecut… Că poţi învăţa ceva din ei, dar numai dacă îţi deschizi cu sinceritate, credinţă şi smerenie inima spre ei. Aşa cum eu nu sunt nici azi în stare să o fac.

Am citit undeva că împăcarea cea adevărată cu propria persoană e primul pas spre împăcarea şi cu cei din jur. Fiind un drum atât de lung şi greu până la o asemenea împăcare a mea cu mine însămi, ştiu azi că îmi va fi tare dor de prietenia ei cu marţipan…