Nuca

Simbolistica unei coji de nuca

Te-am visat astă-noapte. Îţi plutea sufletul pe o coajă de nucă. Într-un ocean de nelinişte. De tumult. De căutări. La prima vedere ai fi spus că e în derivă. Că se lasă purtat de valuri. Cam zgomotoase valuri. Dar apoi mi-am amintit că tu aproape niciodată nu te-ai lăsat purtată de val. Preocupată de reguli, de buna conduită, cuprinsă mereu de teribila teamă să nu deranjezi, să nu strici vreun firav echilibru, nu ai învăţat încă să-ţi laşi sufletul în pace… nu în derivă, ci în libertate. Să cunoşti bucuria plutirii în libertatea valurilor, fie ele şi atât de puţin prietenoase.

Şi totuşi acum se plimba pe apă. Când lin, când haotic, depinzând de valuri şi de vânt. Nici asta nu-ţi plăcea. Că drumul tău părea să depindă mereu de diferite “forţe” exterioare, numai de Cea care trebuie, de cea naturală, firească nu… La un moment dat, s-a iscat o furtună, atât de mare încât coaja de nucă abia îţi mai purta sufletul, deja în pericol a se scufunda. Te-ai speriat. Ai strigat. Atât de tare, încât m-am trezit.

Copilă în derivă, ţi se tot spune să-ţi porţi sufletul în tine, să nu-l mai laşi hoinar pe valuri străin-agitate. Scufundă-l încă o dată, dacă aşa îţi place, în propriul tău ocean, pentru că tot acolo vei găsi şi calea de a te (re)întoarce. Sau de a merge înainte. Tumultul tău îţi pare atât de cunoscut, încât nu-i de mirare cât de mult te sperie cel aparţinând apelor străine… Tu ştii deja Calea spre liman. O ştii? Vei fi aflat-o oare?