soapta

Şoapte inversate

Te-ai gândit vreodată cum sună o şoaptă inversată? Sau tot procesul gândirii, al şoptirii să fie inversat? Să pornească întâi şoapta, ajunsă din urmă abia apoi de gândul ce-a născut-o, răscolind totul în cale? Unii ar spune că asta înseamnă să vorbeşti fără a fi gândit mai întâi. N-ar fi tocmai potrivit, nu?

Eu mă refer însă la un alt mod de inversare a şoaptei. Sămânţa şoaptei ce porneşte din gândul tainic al celui ce (o) ascultă, se înveleşte blând în haina-i de cuvânt, trece prin moara ce-i macină alene literele, transformându-se în murmur, izvorând cald dintre aleile urechii şi vine spre buzele celei/celui ce le rosteşte. Se plimbă pe buze, se duce spre inimă… şi rămâne acolo. De unde ar fi trebuit, de fapt, să pornească. O inversare a mersului firesc al unei şoapte.

Cum e să-ţi murmure la ureche o şoaptă ce-a plecat pe drumu-i, astăzi inversat, tocmai dintre gândurile tale? Cum ar fi…?