lei

Visul (1) – Urletul-şoaptă. Printre lei

De la o vreme mă chinuie tot felul de vise… mă cotropesc. Unele ar putea intra cu uşurinţă în categoria coşmaruri… altele nu. Tot încerc să le dezleg misterul, însă dimineţile îmi sunt mult prea tulburi sau tulburate pentru a mă putea concentra eu asupra vreunei “semnificaţii” particulare. Uit ce mi se tot spune: că unele vise vin de … colo, altele de …dincolo, sau că majoritatea sunt de la cel… brrrr! Te sperii mai mult de “opiniile avizate” ce ţi se oferă.
Să (mi) le povestesc aici, aşa poate unele din ele nu se vor mai repeta în neştire.  Se vor estompa. Sau se vor pierde. Nu înainte însă de a asimila ceea ce (ştiu că) trebuie a fi asimilat…

*

Visez o mână întinsă. Nu e a mea. Nu cerşeşte. Se îndreaptă spre mine dintr-un nefiresc lăcaş al tumultului. Nu ştiu de ce mi se tot pare că ar vrea să mă înhaţe, să mă înghită. Cred că doar mi se pare. De fapt e o mână blândă. O văd îndreptată spre mine, cu respiraţia porilor deschişi tot mai aproape şi îi simt din plin căldura. Mi-e teamă să îmi pun palma peste aburul ce iese din porii săi cei mai adânci de… durere sau de iubire?! Nu disting. Vine de undeva din afara mea şi în acelaşi timp o simt cum iese din mine. Ciudat.

De la un timp mă visez într-o groapă cu lei… e mult nisip pe jos, iar leii îmi tot dau târcoale, nu scot nici un zgomot. Le sunt încremenite ţipetele, ca şi al meu de altfel.  Mă înconjoară uşor, nu de prea aproape, însă cercul perfect ce-l formează păşind, împresurându-mă, e de natură a-mi da fiori. Prea ştiu ei a mă încercui cu exactitate. De parcă n-aş avea cum să mai am scăpare. În dreapta – lei. În stânga la fel. În faţă – o leoaică spumegând, cea mai fioroasă parcă, în spate n-am curaj să mă uit, îi simt însă în ceafă răsuflarea lacomă. În pământ de mă uit, mă văd pe mine, ca în oglindă. Nu-mi place deloc ce văd. Simt şi miros un început de groază obişnuită a-mi paraliza mişcările, inima, suflul, până şi ruga… Doar în sus îndrăznesc să mă uit… însă se face din ce în ce mai întuneric. Şi-n visul acesta repetat este aproape noapte.  Şoptesc ceva, nedesluşit, ridic privirea, mă îndrept spre leoaica din faţă. Colţii se îndreaptă spre mine şi atunci strig. Nu ştiu ce strig, dar mă aud, în sfârşit, urlând. Sau e de fapt doar o şoaptă? De durere? De chemare? De dragoste, de dor…? Sau doar de bucuria non-fricii? În vis nu îmi mai este teamă. Datorită Ţie.  În vis dispar treptat toţi leii. Fiece fiară. Cu Tine alături, cu Tine de mână, în vis ştiu, pot, am încredere să nu-mi fie teamă. De ce, Doamne, numai în vis? De ce…?