ruine

Visul (2) – Căutări. Printre ruine

Visez ruine. Urmele unor clădiri, odinioară posibil frumoase, ce adăpostesc acum viermi, muşchi mucegăit, putregai. Alerg printre ruine, caut ceva. Nu ştiu ce anume. Până trece visul nu realizez exact ce tot caut. Ştiu doar că nu găsesc. Nici ieri nu am găsit. Iar astăzi nici atât. Lăsând la o parte orice încercare stângace de metaforă, alergatul printre ruine îmi adânceşte şi mai mult căutarea. A unui nou şi permanent labirint. Mi se pare că aud o voce… de sub un perete distrus. Păşesc mai cu atenţie, să nu strivesc cumva vreo urmă de viaţă. Caut oare viaţa? Cum, tocmai aici, printre ruine? Aici sper eu să găsesc Viaţa? Da, aici. Chiar şi o mică fărâmă de viaţă, ce aşteaptă a fi descoperită, dezvelită, stropită, sădită… doar-doar o mai putea face rod. Şi totuşi… ce caut eu, încă, printre ruine, printre hârtoape? De ce alerg printre ele, când, în mod obişnuit, nici măcar pe teren neted nu-mi pot duce la îndeplinire… paşii?
Visez ruine. Mai mici sau mai mari urme ale unei foste vieţi. În destrămare, în descompunere. În miros greu… de trecut amestecat cu palid prezent. Ruinele nu aduc viitor. Niciodată. Cu toate acestea, tocmai printre ele cred că îmi caut firicelul de iarbă, de viaţă, de viu… De prin cratere şi praf, rămân cu impresia unei alergări după viaţa-mi. Aproape de fiecare dată, pare că n-o (mai) găsesc. Nici în vis.