Visul (3) – Îmbrăţisări. În plin război

Al treilea vis… şi ultimul în această “serie”… s-a tot repetat în timp. Eram/suntem în plin război. Nu ştiu ce fel de război, nu ştiu exact pe ce tărâm se duce, cine se luptă cu cine, sau ce arme sunt folosite. O idee pot avea, desigur. Dar certitudine nu. Pământ roşiatic, praf (da, din nou praf !) şi o lumină cenuşie. Parcă nu e zi, dar nici noapte nu-i. Se simte, se vede o pâclă cenuşiu-roşiatică, tot mai densă. Zgomotul este când infernal, când teribil de tăcut. De parcă un strigăt eliberator ar dori să iasă din zbucium, iar în acelaşi timp o binefăcătoare tăcere ar vrea să se aştearnă în urma vacarmului. Sunt tancuri, şenile, arme mai vechi sau mai noi, unele chiar cu o formă ciudată de aspirator. De parcă ar vrea să aspire viaţa lent, cu totul, în loc să o distrugă pe loc, mai simplu şi mai rapid.

Trei mici fiinţe, în vis par aşa – comparativ cu arsenalul blindat, stau una lângă alta, ascultând. Aşteptarea le omoară mai repede decât orice altceva. Nu au idee ce urmează să li se întâmple, ştiu bine că se află pe un teren de luptă, în care unii omoară pe alţii şi invers. Nu ştiu dacă sunt chiar eiparte din ţintă. La asta nu s-au gândit prea mult sau cu temei până acum. Oricum alţi oameni în jur nu se văd. Doar arme. Cei trei stau ghemuiţi în spatele unor şenile ce par a nu mai fi nici ele în deplasare… el, eu şi un copil. Stăm nemişcaţi, cu răsuflarea aproape tăiată, aşteptând. Trei frunţi lipite una de cealaltă, într-o îmbrăţişare a dragostei, a vieţii, a căldurii inimilor. Trei glasuri ce-şi murmură într-o ultimă binecuvântare iubirea. Copilul se agaţă cu mânuţele-i firave de gâtul meu, de gâtul lui şi ne şopteşte ceva amândurora. Poate e chiar copilul în albastru din vis, despre care am mai scris. La un moment dat, surprinsă de inimaginabila căldură, electrizantă aproape, a frunţilor celor îndrăgiţi şi nemaisuportând aşteptarea, incertitudinea, teama sau doar misterul… mă ridic brusc şi alerg în faţa tancului arătând spre inimă: “aici ţintiţi, aici!”, în gând spunându-mi că nu se întâmplă nimic, pentru că adevărata mea inimă nu este în piept, ci în altă parte… acolo, la el şi la copil. La cele două frunţi rămase lipite şi încremenite acum de groază şi de întrebări. În mod normal… un gest necugetat, “eroul” în basme e întotdeauna “el”, iar eu sunt departe, mult prea departe de un asemenea curaj în viaţa reală. Uneori nici în vis nu ştiu ce înseamnă curaj/îndrăzneală.

Se aude un zgomot surd, continuu, menit a distruge viaţa şi speranţa din mine cu încetinitorul… şi treptat, devin spectator. Văd, de undeva de lângă terenul de luptă, trei oameni adăpostindu-se după o ciudată construcţie blindată. Nu eu sunt cea de-a treia frunte lipită de celelalte două. Ci alta. Eu rămân doar… spectator. În afara luptei. La adăpost. La un aşa-zis “adăpost”, unde nu există pericol, nici risc, nici bătaie de inimă. La “adăpostul” non-vieţii. În contemplarea unei calde îmbrăţisări a trei frunţi lipite una de alta… deşi în plin război.

***

De ce am expus aici cele trei vise ce par a fi scoase dintr-un film, mai mult sau mai puţin SF? Vise repetate în timpul meu real, de data asta deloc “doar un produs al imaginaţiei”? În nici un caz pentru diverse explicaţii înţelept – patologice sau comentarii generos – psihologice. Ci poate din dorinţa de a nu le mai visa… în acest straniu format. Sau măcar de a le înţelege şi asimila semnificaţia. Daca va fi existând vreuna…